Luis Rosales, născut la Granada la 31 mai 1910 și decedat la Madrid la 24 octombrie 1992. a fost un poet și eseist spaniol. A făcut parte din așa-numita Generație a ’36 (din care au făcut parte, printre alții, Miguel Hernández, Luis Felipe Vivanco, Leopoldo Panero, Gabriel Celaya etc.). A lăsat o bogată moștenire poetică care, situată la jumătatea drumului dintre profunzimea sentimentului religios și preocuparea pentru limbaj, constituie una dintre cele mai bune expresii ale „poeziei înrădăcinate” definite de Dámaso Alonso: o poezie intimă, de profundă respirație intimistă, centrată pe cotidianul poetului: familia, prietenia, căminul, obiceiul.
Poet de mare influență asupra generațiilor următoare, creația sa lirică, care a reacționat împotriva exceselor neogongoriste pentru a susține o revenire la sobrietatea clasică, a fost recunoscută în 1982 prin acordarea Premiului Cervantes, cea mai importantă distincție literară a literaturii spaniole și hispanoamericane. Din iunie 2005, biblioteca Institutului Cervantes din București îi poartă numele.
Născut într-o familie înstărită, a primit o aleasă formare umanistă și a studiat la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Madrid, unde și-a obținut doctoratul. Integrat de timpuriu în cercurile literare din Madrid și Granada, în ciuda orientării falangiste a familiei sale, a legat o prietenie cu Federico García Lorca, care era refugiat în casa familiei Rosales atunci când a fost capturat și executat.
Cu un an înaintea acestui episod tragic, Luis Rosales se făcuse deja cunoscut prin primul său volum de poezie, Abril (1935). Acest volum, din vigoarea tinereții, propunea o recuperare a formelor clasice (romance și sonet) și o întoarcere la naturalețea expresivă a tradiției, cu rime asonante delicate și vers liber. Este o operă paradigmatică a Generației ’36.
Pornind de la sentimentul tandreții, poetul folosește imagini delicate pentru a vorbi despre cotidian, fără a neglija durerea și dezrădăcinarea religioasă, ca în „Misericordia”.
Intimismul acestei prime apariții se regăsește și în al doilea său volum de poezie, Retablo de Navidad (1940), devenit ulterior Retablo sacro del nacimiento del Señor (1964). Aici Rosales își îndreaptă din nou atenția către detaliul rutinier aparent neînsemnat, ca în „Canción que nunca pone el pie en el suelo”: „Zăpada vorbește. Astăzi / a înnebunit [...] nu atinge pământul: cheamă, / pare să cheme. / Pare”.
În anii patruzeci, Rosales a colaborat la publicații precum revista Escorial, la a cărei fondare a participat activ. Când această publicație și-a abandonat orientarea falangistă în favoarea unui ton catolic, a fost singurul membru al grupului fondator care i-a rămas fidel. A colaborat, de asemenea, la Isla și Vértice, iar mai târziu a condus Cuadernos Hispanoamericanos. În plus, și-a pus semnătura în ziarul ABC.
La sfârșitul acelui deceniu a apărut capodopera sa, La casa encendida (1949). Concepută ca un lung poem unitar, aduce o noutate: vocea poetului, aflată până atunci într-un extaz contemplativ, adoptă o perspectivă narativă. Triumfă claritatea versului liber, dar nu în serviciul poeziei pure de avangardă, ci pentru a relata fapte adevărate. Anecdota, disprețuită de poezia pură, dobândește drept de cetate. Poetul se prezintă ca o ființă tăcută și obosită în fața unui peisaj înzăpezit. Deodată, o cameră se luminează: irumpe memoria și recuperarea plină de bucurie a trecutului: tinerețea universitară, întâlnirea cu María (soția sa), copilăria în Granada, părinții, servitoarea „Pepona”. Surpriza crește atunci când Rosales depășește simpla amintire și pătrunde în irațional, folosind procedee suprarealiste pentru a trece la imaginația onirică. La casa encendida este o operă singulară în literatura spaniolă postbelică, poate cel mai interesant volum de poezie după Hijos de la ira de Dámaso Alonso (1944).
Doi ani mai târziu a publicat Rimas (1951), care atinge aceeași calitate. Intensitatea emoției intime ajunge la cote greu de egalat, ca în compoziția dedicată mamei sale moarte, deși triumfă și grația andaluză. Recurența luminii și a amintirii delimitează traseele tematice ale vocii sale liniștite. Poate servi drept exemplu „Lo que no se recuerda”: „Pentru a fi din nou fericit era / doar necesară simpla izbândă / de a-mi aminti... [...] Nu am putut să ne mai amintim. / Adierea era pe mare un copil orb”.
După ani de tăcere editorială, Rosales a revenit cu El contenido del corazón (1969), o carte poetică scrisă în proză, redactată în jurul anului 1940. Corectată și completată, anticipa trăsături ale operei sale ulterioare: simbioza dintre liric și narativ care va triumfa în La casa encendida, figura mamei moarte (ca în Rimas) și prezența obsesivă a amintirii.
Acea dificilă combinație dintre lirismul intim și perspectiva narativă reapare în Diario de una resurrección (1979). Atinge culmi ale unei emoții stranii în „Guardo luto por alguien a quien no he conocido”, unde poetul relatează respirația agonizantă auzită prin peretele unui spital, și în „Se llamaba Molina”, care descrie un om sărman și acțiunile sale obișnuite.
După Verso libre (1980), având deja șaptezeci de ani, a publicat La carta entera, formată din două volume de poezie independente. Primul, La almadraba (1980), este un unic poem amplu care relatează sosirea într-un sat cu o almadraba (instalație tradițională pentru pescuitul tonului) și apariția iubirii. Al doilea, Un rostro en cada ola (1980), adaugă umorul și amintirea unor întâmplări și persoane: sosirea poetului la Madrid, timpul petrecut în barul Aquarium cu Ernesto (pe care îl cunoscuse prin Lorca), pedeapsa aplicată copilului Rosales de către o călugăriță, toate evocate între tandrețe și bună dispoziție, invitând la bucurie.
Prin acei ani, Rosales, rezident la Cercedilla (Madrid) din 1961 și ales membru al Academiei Regale Spaniole în 1962, era deja o figură ilustră. O boală gravă (accident vascular cerebral) l-a îndepărtat temporar, făcându-l să-și piardă memoria și vorbirea. Cu o perseverență neobișnuită pentru vârsta sa, a învățat din nou să citească și să scrie, s-a recuperat și a continuat să scrie până la moartea sa la Madrid, în 1992, la vârsta de 82 de ani.
Alte cărți de poezie: Canciones (1973); Cómo el corte hace sangre (1974); Oigo el silencio universal del miedo (1984). În plus, opera sa a fost difuzată în culegeri precum Las puertas comunicantes (1976), Poesía reunida (1981 și edițiile ulterioare), Antología poética (1984) și Veinticinco años de Luis Rosales en Cercedilla (1986). Obras completas au fost editate în cinci volume (Trotta, 1996-1999).
Ca eseist, Rosales și-a demonstrat vastele cunoștințe umaniste în literatura și artele plastice. Orientat către studiul figurilor Renașterii și Barocului, a lăsat un splendid eseu despre Cervantes: Cervantes y la libertad (1960, extins în 1985), în care susține că libertatea este axa fundamentală a operei cervantine, evidentă în lupta personajelor sale și în evadarea lui Alonso Quijano.
S-a ocupat, de asemenea, cu perspicacitate de Secolul de Aur: Pasión y muerte del Conde de Villamediana (1961); El sentimiento del desengaño en la poesía barroca (1966); Poesía española del Siglo de Oro (1973); Estudios sobre el Barroco (1997). Alte eseuri: Lírica española (1972); Teoría de la libertad (1972); La poesía de Neruda (1978); El desnudo en el arte y otros ensayos (1987); Esa angustia llamada Andalucía (1987); Y de pronto Picasso (1990).
În colaborare cu Dámaso Alonso și Gerardo Diego, a dedicat un studiu lui Antonio Machado (1978). Iar împreună cu Luis Felipe Vivanco a scris drama istorică La mejor reina de España (1939) și selecția Poesía heroica del Imperio (1941-1943).